O mAMika FoaRtE FerICiTa!!!

Înk îmi mai stau dulcele tale atingeri pe piele, prin păr   Pe buze parcă buzele tale se simt atît de fierbinți și de moi!   Vibrează în mine fiorii grăbiți, ochii îmi cer să te vadă,  iar inima, ea îți declară un  gingaș și dulce război! Îmi scrii că degetelor tale li-i rece fără de părul meu, Și-n dor nebun de mine și de fața mea, te scalzi! La zîmbetul meu, la ochii mei înseninați mereu gîndești, Iar șoapta sufletului tău îmi strigă cît poți să mă iubești! Închid ochii și respir cu vocea ta atît de caldă și de dulce Și-așa, în amorțire și delir aș vrea tu să mă ții și-ți cer Să-nțepenim!... și-n absolută nemișcare și gîndire  Să rămînă totul, chiar și noi, în doi, învăluiți de vise și mister! O singură clipire-a ochilor înlăcrimați de dor și de tăcere a fost deajuns ca să tresar și din dulcea-mi feerie să dispar... Să simt cum mai vibrează-n mine doar fiori grăbiți și-un dor În inimă, cărei de azi, războiul dulce și gingaș eu

Nu-mi scriu î n vers durerea toată  Și gîndu-mi rece-n rimi nu-l aranjez!  Nu scriu o poezie , din nou, ca altădată,  Ci doar cu gînduri fine, gingaș, timidă ... deranjez... Timpul ăsta mă-nvață să fiu tare Și-n noapte să nu plîng, iarăși, de dor— Nu scriu o poezie, sufletu-ți să-nmoaie, Ci scriu aici arome, le las pe foi, să-mi fie mai usor... Nu voi un sfat frățesc și nici măcar povață,  Doar ochii să-i ascunzi sub lacrimi sure! Nu scriu o poezie ce sufletu-ți înhață! Nu scriu vers dupa vers ca lacrimi să îți fure!... Scriu doar fărîmituri din gîndurile-mi albe Și le înșir pe lacrimi și pe privirea-ți vie. Nu scriu cuvinte seci ca-n minte să îți sape, Ci scriu, iubite, doar o seacă POEZIE....

Nespunîndu-mi nimik pleci spre gînduri străine ș i vechi! Mă strîngi de mînă, iar eu te cuprind cu picioarele de mijlok ș i- ț i sar în spate c-un zîmbet desfătat ș i atît de copilăros! Totul mi se-nvîrte-n fa ț ă ș i totul  mă keamă u ș urel către bra ț ele lui...aroma lumini ț elor ce ard cu o u ș oară pîlpîială, mă aruncă-n valuri ne ș tiute de inima mea! Mîinile lui mi se afundă-n păr ș i mă strîng cu putere ca să-mi lase un sărut pe gît!... *   *   * Prive ș te-mă! Sunt atît de plină de tine! Pofta-mi se cere  urnită din loc... Să-mi mergi u ș or pe urme ș i să privesti cît de greu te-am găsit! Cu petale de gînduri înghe ț ate să îmi acoperi inima, ca mai apoi la o dură bătaie a ei să plouă cu petale de tine! Nu mă privi cu-atingeri u ș oare! ...îmi pari atît de schimbat.. e ș ti mai aproape... Dacă m-atingi cu gura- ț i moale- mă topesc!... Să-mi cumperi dulci suflări... Să tot respiri u ș or... Din zîmbet să-ti croie ș ti un chip  ș i să

Păşeşte tăcută printre frunzele roşii căzute la pământ în timp ce le loveşte cu vârful pantofului nou-nouţ. Rochia ei de mireasă are pe alocuri albul spumos al laptelui şi îi scoate în evidenţă pielea măslinie, arsă de soarele verii, vară ce a trecut prin viaţa ei cu prietenii, iubiri şi traume. Vara aceasta a renăscut dintr-o lume rătăcită, ferită de tot ce era viu unde respira aerul îmbâcsit eliminat tot din-năuntrul ei. Vara aceasta a învăţat să cânte, să danseze, să zboare şi să prindă stelele în palma sa, a învăţat să moară în valuri şi să învie la simpla atingere a dezmierdării, a învăţat să vrea, să ceară şi să ofere, a învăţat să râdă, să alinte şi să împartă iubire. A fost vara renaşterii şi ea a fost mai frumoasă ca niciodată. Acum e toamnă mohorâtă plină de ploi mărunte şi îmbâcsită de aerul mucegăit al frunzelor şi al pământului ud. Rochia de mireasă îi atârnă grea pe umeri şi-i îngreuneaza mersul fiindcă îi loveşte picioarele împleticite. Caută un loc în care soarele să-

Fiare de-ntuneric răcnesc atît de rece Şi se tot zbat, umbrind lumini, Se-astîmpăr şi apoi mai leneş Se avîntă peste răni de gheaţă Cu mirosul leger, de crini... Şi, dibuind pe-un drum, îl simt,  Se zbate-n lanţul palmei mele, Puteri îşi varsă pe pleoape! E-un ritm de doruri reci, sau... E întunericul ,e paşnicul meu vînt! E fulger prin care pasu-mi se mai pierde, În nemişcare c-o faţă palidă mă lasă... E cineva pe-aici, prin firele de vînt Tot dibuie neastîmpărat prin gară, Aleargă şi aş vrea cu ochii să îl prind, Dar îi las închişi a nuştiu cîta oară...

Fug de dorințe, fug de glasuri care mă văd De parcă mi-aș strînge-n palmele reci Gînduri culese de filosofi. Fug de umbre care mă strigă și care mai gem Cînd razele cad peste culmi învechite Și strînse pe buzele unei bătrîne. Fug de iluzii ce scad odată cu timpul Și se ascund în priviri lipsite de vrajă Ca mai apoi stinse s-adoarmă. Fug de gîndiri luminate de-absurd Și rătăcite-n epoci de fier și de piatră. Fug de lumini care ard chiar de-s stinse, Fug de buze care înjură frumos cu minciuni, Fug de zîmbete vechi și strivite-n invidii, Fug de glasuri care se-nchină spre fals, Fug de prefăcuți, care se-ascund dupa măști de porțelan sau cristal ruginit. Fug... fug de mine, de tine...de trupul meu, Trupul meu care cade-atît de-obosit- În neștire și ură, fără de glas și replici grele, Doar cu slabă șoptire și o cădere spulberată...

S-au scurs șuvoaie de priviri Prin lacrimi, doruri vechi s-au ofilit Cînd te-am strigat din amintiri Tu n-ai mai plîns, nici n-ai venit... S-au ridicat și munți în frunte, Dorințe-n gînduri s-au urnit, Frunze de vis au alergat pe punte, Tu doar ai admirat ,dar n-ai venit. Streșini strivite de vreo rază, Strigîndu-te cu colb,s-au risipit! S-au strîns pe ramuri, stînd de pază Au tot plÎns...tu n-ai venit... S-a strecurat tîrziul peste noapte,  Culmi s-au pornit spre răsărit — Toamna dur-a tot strigat în șoapte, Tu ai admirat, zîmbind și n-ai venit. Au plîns clipe de lut în urma verii, Au strîns șuvoaiele lumina-n asfințit, Au construit iluziile și streșini mai noi, Au plîns și ochii tăi,dar n-ai venit. Ai admirat și ruginitele-mi pleoape Strigînd, tu cuprindeai bătrinul infinit— Cu un sărut prindeai și tot ce-a fost departe Ca să te-ntreb,  plîngînd:“De ce-ai venit?”