Fug ca să cad...

Fug de dorințe, fug de glasuri care mă văd
De parcă mi-aș strînge-n palmele reci
Gînduri culese de filosofi.
Fug de umbre care mă strigă și care mai gem
Cînd razele cad peste culmi învechite
Și strînse pe buzele unei bătrîne.
Fug de iluzii ce scad odată cu timpul
Și se ascund în priviri lipsite de vrajă
Ca mai apoi stinse s-adoarmă.
Fug de gîndiri luminate de-absurd
Și rătăcite-n epoci de fier și de piatră.
Fug de lumini care ard chiar de-s stinse,
Fug de buze care înjură frumos cu minciuni,
Fug de zîmbete vechi și strivite-n invidii,
Fug de glasuri care se-nchină spre fals,
Fug de prefăcuți, care se-ascund dupa măști
de porțelan sau cristal ruginit.
Fug... fug de mine, de tine...de trupul meu,
Trupul meu care cade-atît de-obosit-

În neștire și ură, fără de glas și replici grele,

Doar cu slabă șoptire și o cădere spulberată...